Martin Petru s-a născut în anul 1885 în satul Bălnaca, comuna Bratca, județul Bihor. În anul 1909 s-a căsătorit cu Noje Mina și au avut 4 copii: Ana ( 1914-2005), Alexandru ( 1919-1997), Vasile (1921-2007) și Maria (1923-2013).
Avea 29 de ani când a fost încorporat în armata austro-ungară. În iunie 1914, când a fost asasinat , la Sarajevo, moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, de către sârbul Gavrilo Princip, Martin Petru se afla mobilizat la Sarajevo ca și combatant infanterist în armata austro-ungară. A făcut tot primul război mondial. A povestit urmașilor săi despre țările unde a luptat, respectiv: Galiția, Bosnia, Herțegovina, Serbia, etc. și despre atrocitățile și foamea îndurate. A fost rănit, urma glonțului a rămas vizibilă pe corpul său toată viața.
Este posibil ca experiența războiului să-i fi cristalizat concepțiile despre lume și viață, despre țeluri și idealuri. Cert este că Martin Petru s-a întors acasă mai hotărât, mai responsabil, animat de idealuri patriotrice. Avea o vorbă: „Ai carte, ai parte”. Și-a dat trei copii la școală susținându-i financiar la colegiile din Oradea. S-a înscris în Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu, fapt ce a devenit o tradiție în familiile urmașilor săi. De altfel, în satul Bălnaca preponderența o aveau țărăniștii, în timp ce în Bratca dominau liberalii. Generalul Traian Moșoiu, era liberal și venea uneori în campanie electorală la Bratca.
Imediat după război, Martin Petru a militat pentru drepturile românilor din Transilvania și pentru unirea Transilvaniei cu Romania. Și-a susținut convingerile, plecând pe 1 decembrie 1918 , la Alba Iulia împreună cu câțiva consăteni din Bălnaca și Bratca. Bucuria de a-și putea exprima vechea dorință de unire a tuturor românilor i-a însuflețit pe tot drumul până la Câmpul lui Horea de la Alba-Iulia. Nu mai simțeau frigul și oboseala căci efervescența spirituală și mândria de neam le dădea putere.Cu toții erau convinși că, fiind prezenți la Alba-Iulia vor arăta vecinilor de peste hotare și întregii lumi, voința poporului român, iar glasul celor mulți să fie auzit, după atâtea secole de obediență.
Administrația maghiară în frunte cu jandarmeria își exercitau încă, pe valea Crișului Repede, și după 1 decembrie 1918, drepturile de control asupra populației. Erau vizați românii cu convingeri patriotice și cei care participaseră la Alba Iulia. Au urmat câteva luni de zile de opresiune cruntă împortiva românilor, care, uneori se termina tragic. Martin Petru a trebuit să se ascundă în pădurea din Bălnaca Groși, în locul numit Ponoraș la două ore de mers pe jos, la distanță de sat. Bunica și fiica mai mare îi duceau de mâncare.
Imediat după 1 decembrie s-a implementat termenul de bun român, pentru a-i desemna pe cei loiali noului regim și administrației românești. Și Martin Petru a fost considerat bun român fapt pentru care a primit, la cerere, „ brevetul industrial pentru comerțul cu coloniale, brevetul de vânzare a tutunului și brevetul de beuturi spirtoase”, deschizându-și un ”bold„ în satul natal.
Era un om înalt, bine făcut, vânjos, cu o extraordinară forță fizică. A intrat în legenda satelor din jur pentru forța sa, prin faptul că s-a
luat la trântă cu ursul și l-a pus la pământ. Asta se întâmpla la târgul zonal de la Borod unde venea un circar cu ursul pentru distracția celor aflați la iarmaroc.
În timp a reușit să cumpere mai multe hectare de pământ și peste 20 de hectare de pădure, o moară pe apă, o batoză, etc, în satul Bălnaca. Cu lemnele din pădurea proprie și varul produs tot aici a plătit taxele foarte mari pentru școlarizarea copiilor săi. Lemnele erau încărcate pe plute și duse la Oradea. Plutăritul încă se practica pe râul Crișul Repede, pe atunci neexistând baraje care să-i zăgăzuiască cursul. În acest fel s-a construit etajul pe clădirea Școlii Normale de fete, devenit Liceul Teoretic nr. 2 iar azi, Liceul Pedagogic din Oradea.
Dar, perioada de liniște și pace nu avea să dureze prea mult. După doar 24 de ani de la terminarea primului război mondial, această generație de oameni avea să fie din nou încercată de odiosul Dictat de la Viena din 6 septembrie 1940, prin care era ruptă o bucată din Transilvania de vest și cedată străinilor. Granița nefastă trecea prin satul Bălnaca urmând cursul Crișului Repede, despărțind vatra satului de cătunul Bălnaca Groși.
A urmat o perioadă grea, de represiune, pentru cei care se dovediseră, în trecut ”buni români”. Martin Petru a fost arestat, dus și anchetat de jandarmii maghiari, de mai multe ori. Povesteau bunica Mina și mătușa Ana, fiica mai mare, despre groaza din sufletele lor când, odată, jandarmii l-au ridicat de acasă și l-au dus sub escortă, bătându-l. Credeau atunci că n-o să-l mai vadă niciodată. Dar, Dumnezeu a hotărât altfel. Martin Petru, mai avea o misiune de împlinit.
Linia frontului celui de al doilea război mondial ajunsese la pasul Ciucea, la câțiva kilometri de Bălnaca și se împotmolise în acest loc greu de cucerit. Adevărate cazemate naturale și bastioane întărite situate pe malul drept al Crișului Repede, în Ungaria de atunci, opreau cu îndârjire, de mai mult timp, înaintarea armatei române, condusă de generalul Leonard Mociulski.
Cunoscând locurile și toate pozițiile întărite ale inamicului având și experiența primului război în care luptase, Martin Petru, împreună cu fiul preotului din Valea Crișului au trecut linia frontului și au dezvăluit conducerii Armatei române toate punctele întărite ale dușmanului. Acest lucru a dus la scurtarea războiului cu cel puțin 6 luni de zile și a salvat poate sute de vieți. Fapta curajoasă a celor doi a fost citată pe ordin de zi de către generalul Mociulski. Căutând această dovadă, mai târziu, nouă, urmașilor ni s-a spus că o parte din arhiva Armatei române a fost dusă la Turnul Roșu iar multe documente s-au pierdut, printre care și acesta.
În urma neâncetatei prigoane maghiare, prin care i s-au confiscat și brevetele comerciale, Martin Petru a vândut imobilele din satul Bălnaca și s-a refugiat în România, în comuna Liebling, din județul Timiș-Torontal. Dar, nici aici nu s-a putut bucura de o viață liniștită, deoarece regimul comunist, prin colectivizare i-a confiscat pământul și averea din Liebling.
Trist, demoralizat și sărac a hotărît să emigreze. A ajuns până în Franța cu gândul să ia vaporul spre America. S-a răzgândit și s-a întors în România, dar neavând bani de drum a fost nevoit să parcurgă pe jos tot drumul. A urmat cursul Dunării care l-a adus în țară. Povestea că, în pădurile din Germania i-a fost mai greu din cauza animalelor sălbatice.
S-a întors în satul Bălnaca, unde locuiau doi dintre copii săi. A murit în anul 1975, la vârsta de 90 de ani. A fost un spirit viu, cu o minte deschisă, interesat mereu de mersul vremurilor și de războaiele ce mai aveau loc prin lume. Ne întreba de multe ori : ”Se mai bat ăia prin Cambodgia și Laos?” sau :”Ce scrie foaia, când vin americanii?”.
O mare mângâiere sufletească a avut-o în anul 1968 când, la 83 de ani, i-a fost înmânată Medalia Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, la sediul Primăriei din Oradea.
Chiar dacă, Martin Petru nu s-a putut bucura de bogățiile materiale până la sfârșitul vieții sale, în schimb a putut să se bucure de împlinirea năzuințelor de veacuri a celor mai vechi locuitori din această parte de țară: Unirea cea Mare, a tuturor românilor.
Noi, urmașii, avem datoria să păstrăm vie, în sufletele noastre amintirea idealurilor pentru care bunicii și străbunii noștri au luptat și au suferit.
Autor: Dr. Martin Ana (nepoată)