CHIȘBORA GAVRIL – PRIMAR

Născut în anul 1877 în Chioag, jud. Bihor

Decedat în anul 1937 în Chioag

Studii: clasele primare la școala din satul natal

Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

 

Eu nu mi-am cunoscut bunicul patern. Nici nu era posibil, ca evoluție în timp. Tatăl meu avea să fie ultimul din cei 10 copii ai familiei lui Chișbora Gavril, din Chioag, Bihor.

Bunicul meu era un om înstărit, era primar, „birău”, în satul său, avea o familie frumoasă, 6 copii la acea vreme, mai apoi, 10 copii, și o soție mult mai tânără, care îi era foarte devotată și foarte harnică. Era și foarte frumoasă, dar ceea ce îi conferea o aură deosebită, a fost marea ei bunătate, dorința de a face bine tuturor și de a menține echilibrul emoțional într-o familie formată din copii din două căsătorii.

Erau vremuri dificile, și faptul de a fi posesorul unei averi considerabile nu îi era tocmai ușor să o gestioneze.

Tot ceea ce știu despre bunicul meu am aflat din spusele tatălui meu, ale fraților săi și ale localnicilor din satul Chioag, care îi păstrează o amintire deosebită, aproape de venerație.

Sunt interesante toate aceste legende care s-au țesut în jurul personalității sale, care era perceput ca fiind un om deosebit de plăcut, plin de umor, citit, cu prieteni deosebiți, printre care îi amintesc pe Iuliu Maniu, Aurel Lazăr sau Generalul Moșoiu.

Cu Iuliu Maniu se știe că era în relații deosebite, a fost oaspetele bunicului meu, la Chioag, sunt de notorietate plimbările celor doi cu caleașca pe care bunicul o avea în dotare, aspect  care a alimentat imaginația localnicilor și care i-a conferit o aură aparte în rândul consătenilor săi.

A poposit, de multe ori, și în casa lui Aurel Lazăr, chiar s-a refugiat acolo, la un moment dat, timp de o săptămână, pentru a scăpa de prigoana soldaților din armata austro-ungară. Sunt aspecte, aparent, neînsemnate, dar în contextul timpului ele reprezintă dovada faptului că și personalitățile istorice au știut să își  atragă de partea lor oamenii simpli, dar cu notorietate în cadrul comunităților de unde veneau. Relația cu poporul era una caldă și semnificativă pentru spiritul epocii.

De ce toate aceste detalii? Pentru că portretul unui om, realizat din spusele celor apropiați, dar și din legendele care s-au țesut pe seama lui, pe seama poziției și a comportamentului în comunitatea satului său, Chioag, se conturează în mod emoțional, aproape unic.

Acum, în anul de grație 2018, cand toți ne raportăm, invariabil, la evenimentele care au marcat destinul țării, mă simt copleșită de gestul  minunatului  om care a fost bunicul meu, acela de a semna actul de la Alba Iulia. El a fost trimis de sătenii săi sa fie acolo, să participe pentru a spune DA la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, să pecetluiască, prin semnatura sa, actul de consfințire a Marii Uniri.

A plecat cu trăsura și, până să ajungă la destinația de suflet, Alba Iulia, a schimbat de mai multe ori caii, pe care i-a regăsit apoi, la întoarcerea acasă. Nu a fost un drum ușor, dar dorința de a fi acolo, alături de ceilalți români, i-au dat puterea de a înfrunta toate obstacolele. El trebuia să fie acolo, împreună cu alți delegați din zonă, trebuia să ducă la bun sfarșit misiunea pe care i-au conferit-o consătenii lui, pentru el, era vital.

A participat, cu toata ființa lui, la toate discursurile, la toate manifestările generate de actul desăvârșirii naționale și a semnat, emoționat, alături de toți ceilalți, documentul care consfințea Unirea cea Mare.

A fost așteptat cu drag și interes, la întoarcerea acasă, de familie și de săteni.

Sentimentul deplin, al împlinirii datoriei de român, a fost simțit de toți cei care i-au fost alături, de toți cei care au crezut în realizarea Unirii.

Bunica a fost extrem de fericită, iar întoarcerea acasă a fost aproape triumfală, i-a fost pregatită o primire pe măsura importanței participării sale la eveniment.

Probabil că ar fi necesară o întoarcere în timp pentru a întelege mai bine și mai corect starea de emulație din acele timpuri. Nu știu cât de mult suntem pregătiți pentru a percepe la justa valoare adevărurile epocii, dar știu că tot ce s-a întamplat atunci a fost animat de cele mai puternice și calde sentimente de patriotism sincer, nedisimultat, poporul și participanții fiind conștienți că săvârșesc un act major, unic pentru devenirea noastră ca națiune.

Noi, astăzi, celebrăm actul Unirii, pe care îl percepem în importanța lui, în devenirea lui istorică. Dar, oare, emoția este la fel de puternică? Suntem noi demni de mareția acelor momente? Suntem capabili de trăiri la fel de înalte ca cele de acum 100 de ani?

Iți mulțumesc, BUNICUL MEU, pentru că m-ai făcut să fiu mândră, la 100 de ani, de numele pe care l-ai purtat și pe care îl purtăm eu și toți cei care suntem din familia CHIȘBORA, în suflet și în minte, pentru totodeauna!

Autor: Prof. Ligia Antonia Mirișan