Rolul social-democratilor transilvaneni in formarea CNRC
La inițiativa fruntașului socialist Ion Flueraș, s-a constituit la 31 Octombrie 1918, pe baze paritare (șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase ai Partidului Social – Democrat), Consiliul Național Român Central. După o întâlnire la Budapesta a reprezentanților celor două partide s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înființarea consiliului are loc la Budapesta la 30 octombrie 1918, având în componență șase naționali: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase socialiști Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.
Membrii CNRC / sursa poza: Muzeul ”Aurel Lazar” – Oradea
Consiliul Național Român Central își începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului. De la această dată consiliul a început formarea organizațiilor teritoriale, comitate, cercuale și comunale, prin intermediul cărora consiliul nu doar a orientat, ci a condus efectiv viața politică din Transilvania.
Casa Ştefan Cicio Pop, sediul Consiliului Naţional Central Român
După mutarea sediului la Arad, CNRC a dat publicității un manifest în care, după ce denunța politica de oprimare și deznaționalizare dusă de guvernul ungar, declara: „Națiunea română din Ungaria și Transilvania nu urmărește să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârșire de orice clasă stăpânitoare istorică, națiunea română, prin ființa ei însăși, este întruparea democrației celei mai desăvârșite. Pe teritoriul său strămoșesc, națiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea națională și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirii omenești.”[1]
Socialiștii au înțeles că obiectivele lor social – economice nu puteau fi obținute decât într-un stat național, în care să promoveze interesele muncitorimii și țărănimii.
La 20 Noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunță convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În discuție au mai fost luate orașele Blaj și Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 și a supliciului conducătorilor Revoluției de la 1784 în cetatea orașului. Alba Iulia fiind numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.
Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliul Național Român Central, într-o zi de duminică la 1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a celor 1228 de deputați, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român.
[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 2002, p. 279