Războiul Austro-Ungariei împotriva Serbiei declanșat la 15/28 iulie 1914 marca în viața lui Maniu și a întregii romanimi o cotitură radicală. Autoritățile maghiare pretindeau conducătorilor Partidului Național Român nu numai declarații de loialitate, ci și apeluri prin care să se arate națiunii sprijinul ce trebuie acordat. Maniu a constatat că la mobilizarea românilor, în vara anului 1914, autoritațile maghiare au recurs la dezinformare. De exemplu, la cazarma din Alba Iulia s-a folosit o telegram falsă prin care se pretindea că Regele Carol I ordonase trupelor sale să intre în război alături de Austro-Ungaria. Românii s-au arătat însuflețiți la aflarea acestei vești, dar autoritățilre au pus-o pe seama unei atitudini favorabile lor. Așa explica Maniu promtitudinea de care au dat dovadă românii la mobilizare.[1] Maniu, încă de la mobilizarea românilor din Transilvania în armatele statului dualist, a vrut să explice guvernului de la București acel pretins entuziasm. Maniu a încercat să meargă în capitala României, dar a fost împiedicat.[2]
În mai 1915, împăratul Germaniei Wilhelm II a recomandat un demers menit să determine intrarea României în război. Maniu s-a întâlnit la Viena cu un emisar trimis de împaratul german, la această întâlnire fiind însoțit de Alexandru Vaida-Voievod, Mihali, Glodiș și Aurel C. Popovici. Când împuternicitul împaratului a pretins delegației române să influențeze intrarea României în război alături de Puterile Centrale, Maniu și ceilalți delegați au delclarat: „că nu vor acționa în acest sens niciodată și sub nici o condiție”. Maniu a transmis apoi la București, în atenția lui Ionel Brătianu, concluzia discuțiilor și atitudinea exprimată.[3]
În cursul lunii mai 1915, Maniu era recrutat la Aiud. La aflarea acestei veşti O. Goga scria în articolul “Pleacă şi Maniu”: “Nimeni nu i-a putut smulge o singură declaraţie de loialitate şi nimeni n-a fost în stare să-l urnească în nici o parte ca să devină propagandistul unei apropieri de duşmanii noştri de veacuri”[4].
La 9 iunie 1916, Maniu era ofiţer de altilerie în armata maghiară, regimentul 26, pe frontul sudic, în munţii Tirolului. Împotmolit în războiul tranşeelor împreună cu armata hazburgică de pe frontul Italian: Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu. În El mi-I toată nădejdea”[5]
În vara anului 1918, Maniu se afla concentrat pe frontul italian de la Piave, ca şi comandant de baterie în regimentul 14 Altilerie. În acele moment de derută şi înfrăngeri pentru Austro-Ungaria, el a dezertat de pe front.
Liderii Partidului Național Român în Septembrie 1918 / sursa foto: enciclopediaromaniei.ro
La Arad, consiliul de conducere al PNR era reunit pentru a studia modalitatea de aplicare a princiilor wilsoniene de autodeterminare națională. Maniu ajuns și el la Arad primește din partea forului de conducere al PNR misiunea de a reprezenta afacerile externe și militare ale Transilvaniei. Maniu pleacă la Viena unde se face cunoscut ca reprezentant al autorității românești din Transilvania precum și cu scopul de a organiza soldații și ofițerii români întorși de pe diferitele fronturi, în vederea realizării idealurilor naționale. Maniu s-a deplasat la Ministerul de război din Viena, unde a cerut audiență generalului de armată Straeger Steiger, unde s-a prezentat ca reprezentant al poporului roman, cerându-i acestuia ca o parte a Ministerului de Război să-i fie pusă la dispoziție pentru a organiza un comandament român În acele zile, la Viena a izbugnit o grevă generală care a cuprins și poliția. Maniu s-a oferit să asigure ordinea în oraș cu ajutorul militarilor români, nu înainte de a cere ca să i se subordoneze cazărmile Ferdinand și Carol, cazărmi în care se aflau militari români.
Maniu fiind un fel de Ministru de război pentru armata română, a instalat Senatul militar și serviciile armatei în corpul din stânga a Ministerului de Război din Viena. Maniu a preluat controlul asupra a 60 de mii de militari români din zona Vienei, dispunând după alte date, de efective totale de până la 160 de mii de soldați.
Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, la 12 octobrie 1918, adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş privind declararea ruperii Transilvaniei de Ungaria recunoaşterea partidului ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. În 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voivod, reprezentant al Partidului Naţional Român, citeşte în parlamentul ungar declaraţia Comitetului Executiv al partidului prin care românii ardeleni îşi afirmă dreptul la viaţă naţională integrală. La 30 octombrie 1918, la Viena, reuniunea ofițerilor români întemeia Comitetul național al românilor din Transilvania, sub președenția lui Iuliu Maniu. În ziua următoare, o altă adunare a militarilor alcătuia Senatul Central al ofițerilor și soldaților români, subordonat organizației politice menționate.
La 31 octombrie 1918, un nou guvern, condus de Mihály Károlyi, se formează la Budapesta, cu democratul Oszkár Jászi ca ministru al naționalităților.
De la Viena, Maniu a contribuit împreună cu armata româna la renașterea statului cehoslovac. La Praga s aflau cateva mii de soldați și ofițeri români aparținând unor regimente din Brașov, Cluj și Oradea. La 28 octombrie 1918, armata româna aflată în Praga, la îndemnul lui Iuliu Maniu au creat o legiune proprie cu un efectiv de 1000 de militari dintre care 2 de ofițeri și 80 de subofițeri. Aceștia au fost la dispoziția Comitelului Național Cehoslovac timp de 20 de zile, asigurând ordinea în Praga.[6]
Guvernul maghiar trimite la Arad, la 13 noiembrie pe Oszkar Jaszi, ministru minorităților, care oferea delegaților CNR un plan de confederare politico-administrativă în granițile Ungariei. Se promitea crearea unor „blocuri neționale compacte” cărora autoritățile de la Budapesta le-ar transfera o parte din putere și o conducere centralizată după sistemul cantoanelor elvețiene.[7] Unii lideri păreau a împărtăși ideea unui „stat român autonom în Ungaria”. În acele momente hotărâtoare, CNR nu avea alături pe cel mai clarvăzător și mai hotărât om politic al vremii. În acele zile Maniu se afla Budapesta unde a contactat pe reprezentantul sașilor și pe ministrul maghiar al naționalităților, căruia îi dădu-se un ultimatum pentru a preda administrația civilă din teritoriile revendicate precum și dreptul de a organiza o armată română.[8]
În timp ce delegația română era pe punctul de a accepta continuarea discuțiilor, Iuliu Maniu, întors de la Viena, îi transmitea delegatului guvernului maghiar că ”vremea discuțiilor cu stăpânii de altă data trecuse” și că: „Națiunea română pretinde independența sa de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii, care pe de altă parte contestă acest drept, iar pe de lată parte nu oferă nici o garanție că ar pueta asigura ordinea publică, siguranța averii și vieții pe teritoriile locuite de români”. Maniu l-a asigurat pe trimisul maghiar că suveranitatea și unitatea națională sunt principii ce se vor consacra în cadrul unei adunări speciale ce va decide soarta Transilvaniei.
Întrebat de Oszkar Jaszi: „Ce vor românii?” Maniu a răspuns clar și fără nicio ezitare „Teljes elszaydas” (Rupere totală).[9]
Consiliu National Român a anunțat imediat hotărârea de a convoca Marea Adunare Națională, care să decidă soarta Transilvaniei, la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului nostru”.
Convocarea, începea cu cuvintele „Istoria ne cheamă la fapte” și continua anunțând obiectivul ce trebuia îndeplinit: „Națiuniea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de întreaga lume”. Textul Convocării a fost publicat în ziarul „Românul”, într-un tiraj de 12 000 de exemplare. A urmat Cuvântul arhiereilor români, ortodocși (Ioan I. Papp și Miron Cristea) și greco-catolici (Demetriu Radu, Valeriu Train Frențiu și Iuliu Hossu) în care se recunoștea că Marele Consiliu Național Român este „reprezentantul și conducătorul politic al națiunii române din Ungaria și Transilvania”.[10]
Consiliul Naţional Român l-a însărcinat pe Iuliu Maniu cu organizarea Adunării naţionale.
Se formează cercuri electorale în toate judeţele Transilvaniei, cu scopul de a-i alege pe reprezentanţii românilor care urmau să plece la Alba Iulia să voteze Unirea.
Iuliu Maniu a fost ales delegat în cercul electoral Vințu de Jos, fostul său fief politic, la 22 noiembrie 1918.
Mai exista o problemă foarte importantă, care trebuia pusă la punct, şi anume: atitudinea guvernului maghiar de la Budapesta faţă de Adunarea Naţională convocată la Alba Iulia. În acest scop, Maniu a întreprins o călătorie la Budapesta.
În ajunul zilei de 1 decembrie 1918, sub președinția lui Șt. Cicio Pop a avut loc dezbaterea pe marginea Rezoluției. Maniu a insistat asupra ideii că unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia au sosit cei 1228 de delegați sau deputați de drept sau aleși împuterniciți de credenționale, iar pe „câmpul lui Horea” erau adunați peste 100 000 de români, împreună cu pesonalitățile de seamă, care s-au remarcat în lupta națională.
În dimineața zilei de 1 decembrie, s-au oficiat Te Deum-uri în biserica orotdoxă și cea greco-catolică.
În discursul său, Iuliu Maniu inspirat de gândirea lui Simion Bărnuțiu (Unchiul cel Mare cum era numit în familie) și de discursul acestuia din Catedrala Blajului argumentează juridic fiecare punct din Hotărărea Marii Uniri.
Iuliu Maniu vedea împlinit visul predecesorilor săi, unii dintre ei provenind chiar din familia sa: Simion Bărnuțiu, Ioan Rațiu, Iuliu Coroianu și tatăl său Ioan Maniu.
Meritele pentru realizarea acestui eveniment aparțin deopotrivă liderilor, cât și poporului care i-a urmat necondiționat.
Marea Adunare Națională a votat Rezoluția în unanimitate și a ales marele Sfat Național, alcătuit din 250 de membri, 200 aleși în acea ședință și 50 prin cooptare.
La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național, condus de George Pop de Băsești ales președinte și vice președinți episcopii Iuliu Hossu, Miron Cristea pe Teodor Mihali și Andrei Bârseanu a desemnat Consiliul Dirigent, compus din 15 membri, cu misiunea ca până la întrunirea Adunării Naționale Constituante a României să administreze treburile interne ale Transilvaniei. Președinte al Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu.
O delegație formată din Al. Vaida Voievod, Vasile Goldiș, episcopii Iuliu Hossu, Miron Cristea și alții, în 14 decembrie 1918, s-a deplasat la București pentru a prezenta regelui și guvernului Actul Unirii
Delegația care a dus Actul Unirii la București / sursa foto: informatia-zilei.ro
La 28 decembrie 1918/ 10 ianuarie 1919, Iuliu Maniu primea delegația Adunării Naționale a sașilor.
Evreii ardeleni, domiciliați în București, au adoptat o moțiune la 31 martie 1919, afirmau că aderă din inimă la prgramul cuprins în actul votat la Alba-Iulia.
La 27 aprilie 1919, de la Târnăveni, Adunarea țiganilor din Transilvania, au adresat un Memoriu, Consiliului Dirigent prin care se declarau „cei mai supuși și credincioși fii și cetățeni ai României Mari.”[11]
În timpul anului 1919, ca președinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu s-a preocupat ca instituțiile statului roman să preia toată puterea în Transilvania. Funcționarii din administrație, aproape toți de etnie maghiară, au refuzat să depună jurământ față de statul român. În aceste condiții, când administrația din Transilvania era aproape de colaps, Iuliu Maniu face apel la toți intelectualii români să renunțe temporar la meseriile de bază și să intre în administrație. Asfel, 420 de preoți, 180 de medici, 600 de avocați și mulți alții au răspuns apelului lansat de Iuliu Maniu. Un deziderat al revoluției de la 1848 a fost acela de a se introduce limba română în administrație, lucru care s-a întâmplat sub stricta supraveghere a membrilor Consiliului Dirigent și a lui Iuliu Maniu.
Maniu s-a preocupat îndeosebi și de respectarea drepturilor minorităților naționale, astfel, acestea puteau să beneficieze de o lege votată în Ungaria, în 1868, dar care nu a fost aplicată niciodată, care stipula faptul că: „fiecare poate să fie administrat și judecat în limbă proprie” în comitatele unde minoritățile atingeau o cincime din ponderea demografică. Această lege permitea maghiarilor să cânte în public imnul propriu, desi statul habsburgic pentru a-i descuraja pe români de la asemenea practici îi amenința cu închisoarea. [12]
Consiliul Dirigent a dispus trecerea școlilor maghiare în posesia statului român și transformarea lor în școli românești, organizând învățământ de toate gradele și tipurile, urmând exemplul României.
Consiliul Dirigent trebuia să rezolve urgent problema monetară deoarece în Transilvania circulau mai multe semne de valori: leul românesc emis de Banca Națională, leul emis prin Banca Generală de către ocupanții germani, coroana austro-ungară, rubla Romanov și rubla de Lwow.
La 18 ianuarie 1919, Conferința de pace de la Paris își deschidea lucrările. Maniu și-a pus amprenta asupra delegației române de la Paris.
Pentru alegerea primului Parlament al României Mari, Iuliu Maniu obține, cu acordul lui Ionel Brătianu, elaborarea unei legi electorale pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, discutată și votată de către Marele Sfat Național și promulgată la București în care se prevedea „votul obștesc, egal, direct și secret cu exprimarea pe commune începând cu vârsta de 21 de ani, iar numărul necesar pentru alegerea unui deputat fiind de 30 000 de alegători.” [13] În această lege electorală, lideri ardeleni doreau să introducă și dreptul de vot al femeilor, Maniu însă, în interesul unificării instituționale a renunțat pentru moment.
La 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei / sura foto: ro.wikipedia.org
Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu, a fost desființat prin decret regal la 4 aprilie 1920. Consiliul Dirigent în perioada 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920 a ținut 256 de ședințe în care au fost abordate peste 3234 de chestiuni.
După Marea Unire, suprafața țarii a crescut de la 137 000 Km² la 295 000 km², populația s-a mărit de peste două ori ajungând în 1920, la 15 540 000 locuitori, în 1930 la peste 18 000 000 și în 1939 la aproape 20 milione de locuitori. România devenea a zecea țară din Europa ca întindere, iar după numarul locuitorilor a opta, devenind astfel o țară mijlocie pe continent. A crescut considerabil suprafața acoperită cu păduri de la 2 500 000 ha la 7 300 000 de ha, iar suprafața arabilă de la 6 650 000 ha la 14 000 000 ha.[14]
România Mare s-a realizat pe cale democratică, hotărârile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au exprimat dorința poporului de a trai într-un singur stat. Aceste hotărâri au pus și bazele dezvoltării noului stat explicitându-se necesitatea reformei agrare, a votului universal, egalitatea tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, limbă și religie.[15]
text scris de Pr. Cristian Borz
[1] I. Maniu, Ardealul în timpul războiului, Cluj, 1921, p. 23
[2] Ibidem
[3] Ibidem, p 32,34
[4] A. Stan, Iuliu Maniu, biografia unui mare roman, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 68
[5] B.A.R., Msse, S 4 (24) / MXVII
[6] C.I. Stan, Din activitatea lui Iuliu Maniu pentru realizarea și recunoașterea internațională a unei uniri (1918-1920), în „Acta Musei Porolissensi”, XVII, Zalău, 1993, p. 147
[7] 1918 la români, II, p. 1309 în A. Stan, Iuliu Maniu. Biografia unui mare român, ed. Saeculum, București, 1997, p.73
[8] Ibidem, 1244
[9] S. Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, București, 1943, p.23
[10] Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, București, 1943, pp 45,46
[11] Ibidem, p. 847
[12] Seton-Watson, II, p 766 în A. Stan, op. cit., p. 81-82
[13] A.I.C., Consiliul Dirigent, Administrația Generală, nr. 3/1919, f. 57 în A. Stan, op. cit. p. 103
[14] Academia Română, Istoria Românilor, op. cit., p. 852
[15] ibidem