Suntem într’o perioadă de evocări de fapte mari naționale. În primăvară am sărbătorit cei zece ani împliniți dela unirea Basarabiei. De foarte curând am evocat, printr’o comemorare, cei cincizeci de ani de viață românească în Dobrogea. Acum sărbătorim unirea Ardealului și a celorlalte ținuturi românești de peste Carpați.

Sărbătoririle acestea, pe care le-am dori cât mai larg organizate, și cât mai definitiv închiegate, au pentru noi, mai întâi de toate, o mare însemnătate națională, mai mult: apar ca o adevărată necesitate națională.

Numai la ocazii de felul acestora învățăm a ne cunoaște mai bine, învățăm a ne prețui mai bine, a cunoaște jertfele trecutului și, mai presus de toate, învățăm a cunoaște mai temeinic datoriile prezentului și viitorului, pentru a putea priveghea cu destoinicie la buna armonie și progresul lăuntric, la buna stare în afară.

Amintirea trecutului să ne fie, prin urmare, pildă a bărbăției noastre pentru viitor. Căci numai așa asigurăm urmașilor o viață națională liberă, demnă; numai așa se împlinesc datoriile noastre ca fii ai aceleiași țări, ai acelui pământ stropit de nenumărate ori cu sângele celor ce s’au jertfit pentru binele și progresul general al neamului, în lunga noastră tragedie de afirmare națională și de integritate teritorială.

România mare a fost încoronarea acestor jertfe seculare, acestor sforțări uriașe de a ne putea păstra, în viforul celor mai năprasnice urgii din câte a cunoscut istoria popoarelor, ființa noastră etnică și națională. Și această încoronare s’a desăvârșit la 1 Decembrie 1918.

Tragică și dureros de înduioșetoare este povestea acestei provincii românești dintre Tisa și Carpați! Deslipită de massa mare românească încă de a cum un mileniu, ea a dus viața coborîtoare a provinciei subjugate. A sângerat veacuri dearândul pentru libertate și autonomie națională, pentru respectarea drepturilor, fie chiar naturale, pe care le avea omul ca om. Și a luptat iarăși veacuri întregi.

La 1387 sub Vlad Iancul; la 1437 sub Mihai și Gelu Românul la muntele Bobâlna; la 1514 sub Doja Săcuiul; la 1720 la Deva; la 1727 o răscoală la Abrud. Apoi a luptat și sângerat, la 1784, cu Horia, Cloșca și Crișan; la 1848 cu Avram Iancu și Simeon Bărnuțiu; în sfărșit în 1918, cu revoluția românească prin care s’a înfăptuit unirea Ardealului.

Răsărită din lupta pentru afirmarea Românismului în ținuturile ardelene deosebite, ‘’Cele trei Crișuri’’ comemorează astăzi evenimentul cel mare al unirii cu bucuria pe care va trebui să o simtă orice Român.

Arătând în altă parte a numărului de față condițiunile și rostul ființărei revistei noastre în părțile ardelene de nord, ne rămâne să urăm nouei provincii românești viață veșnică și nedeslipită de Patria Mamă, care, și ea, a dus necurmată luptă pentru strângerea într’un singur mănunchiu a tuturor provinciilor de o aceeaș simțire și graiu românesc.

,,Cele trei Crișuri”

preluare din Cele Trei Crișuri, Oradea, Anul IX, Noiembrie-Decembrie 1928