Gavril Iovan

Învățător în acele zile fierbinți ale făuririi României Mari, GAVRIL IOVAN se alătură consătenilor săi din Săbolciu și Săcădat, Gheorghe Bordașiu, Nicolae Malița, Pavel Malița, Iosif Tărăru, Aurel Matei și Vasile Broinaș, şi iau calea munților și purced, încărcaţi de speranţe, spre cetatea lui Mihai Viteazul.

Drumul lor spre capitala Marii Uniri nu a fost lipsit de grele încercări și primejdii la tot pasul, pericolul pândindu-i pentru a-i împiedica să fie parte la cel mai înălțător moment al națiunii române.

Consătenul său, părintele Nicolae Malița, avea asupra sa ”credenționalul” semnat de Aurel Lazăr, pe data de 27 noiembrie 1918. Se presupune că și ceilalți reprezentanţi comunali vor fi fost delegați, prin semnătura lui Aurel Lazăr, ai Consiliului Național Român și împuterniciți să intre în Sala Marii Uniri.

Nu știm exact cum a ajuns Gavril Iovan la Alba Iulia, dar din relatările celor care îl însoțeau, delegația de pe Valea Crișului Repede ar fi plecat cu trenul.

”Trenurile erau neîncălzite, cu geamurile sparte; am fost reținuți ceasuri întregi pe linii laterale, totuși în seara zilei de 30 noiembrie am ajuns la Alba Iulia”, mărturisește Iosif Tărău¹.

Mărturia lui Gavril Iovan, care peste ani, pensionar fiind şi locuind în Oradea, îşi aminteşte acele momente, este revelatoare:

„Am fost și eu la Alba Iulia cu delegații din plasa Tileagd. Am fost învățător în comuna Săbolciu. Îmi amintesc de întreg martirajul istoriei noastre prin care trece ca un fir roșu lupta pentru dezrobire și unire a tuturor fraților de o limbă și de o lege. Sunt vii încă în amintirea mea zilele de 29 și 30 noiembrie, 1-2 decembrie 1918, cele patru zile strâns legate de cetatea lui Mihai Viteazul, ziua plecării, drumul greu și cu peripeții, ținerea marelui praznic național, reîntoarcerea acasă. Istoria a prezentat și va prezenta acele momente în toată măreția lor”².

Aceşti Apostoli ai Unirii, revin în satele lor şi vor „propovădui” nemului lor minunea de la Alba Iulia: formarea statului naţional român. Pr. Gh. Bordașiu menţionează momentul revenirii acasă şi entuziasmul cu care au fost întâmpinaţi de consăteni:

„La întoarcerea spre casă, noi bihorenii, ajunși în gara Oradea, ne-am încolonat și în marș, spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea ungurească se uita, buimăcită. Așa în acordurile «Pe-al nostru steag» ne-am împrăștiat. Cum noi, cei din apropierea Orăzii, n-aveam alte mijloace, în noapte, am pornit, pe jos, spre casă … Cu bucurie în suftel amn vestit apoi consătenilor noștri vestea cea mare și așteptam înfăptuirea ei³”.

Întorși acasă, unioniștii au fost vânați de trupele secuilor lui Verbonczy și ale bolșevicilor lui Bela Kun. Intelectualii bihoreani sunt trecuți cu toții pe lista neagră, iar pentru a-și salva viața, luni în șir, fruntaşii români s-au văzut nevoiți să fugă de acasă și să stea ascunși prin păduri, aşteptând intrarea Armatei Române.

Dar cine este învăţătorul şi părintele Gavrilă Iovan? Acesta s-a născut pe data de 2 martie 1884, în Săcădat, jud. Bihor⁴. Clasele primare le face la școala confesională în localitatea natală, iar cursurile liceale la Oradea. Se va înscrie la Preparandia din Arad (1912 – 1913) primind calificarea de învățător⁵. În anul 1915, învăţătorul Gavril Iovan, predă la Școala din Săbolciu, iar din 1 septembrie 1918, este hirotonit preot, pentru parohia Surduc⁶.

Din 1920 până în anul 1941, va păstori comunitatea din Husasău de Criş. Aici, îşi va asuma rolul de făuritor al noului lăcaş de cult, piatra de temelie a Biserici de sub Piatra Salmarii fiind pusă în anul 1921. Vechea biserică, „de pe vremea turcilor”, considerată la acea vreme monument istoric, a fost demolată. Lucrările la noua construcţie se vor întinde pe durata a 17 ani, iar

„sumele necesare zidirii s-au obținut din vânzarea de lemne de pe câteva iugăre de pădure şi din contribuţia obligatorie stabilită pe fiecare familie, în proporție cu suprafaţa de pământ arabil, proprietate personală”⁷.

Astfel, pe data de 16 octombrie 1938, are loc, în prezenţa, P.S. Sa. Dr. Nicolae Popoviciu, Episcopul Ortodox al Oradiei, târnosirea bisericii⁸.

Din păcate, în timp, se constată şubrezimea zidurilor biserici, care s-au construit prea subţiri (pentru a rămâne cărămizi⁹, cu care meșterul a fost plătit). Primele fisuri au apărut chiar din preziua sfințirii, pentru ca, mai târziu, aceste fisuri să devină crăpături mari. Astfel, în 1946 biserica, reprezentând un real pericol, a fost nevoită să fie dărâmată¹⁰.

Prin Dictatul de la Viena, teritoriul parohiei Husasău de Criş trece sub administraţia maghiară, iar în anul 1914, părintele Gavril Iovan este transferat în parohia Fughiu, unde îşi va continua opera sa de ziditor de lăcaşuri. Va ridica noua biserică din Fughiu care va fi târnosită în anul 1955 de P.S. Sa Valerian Zaharia al Oradiei. Anul următor se va pensiona şi se va muta la Oradea.

Viaţa de familie i-a fost o binecuvântare alături de soţia sa, Maria Teaha, născută în 1887.

„Maria a fost urmaşa vrednicelor mame creştine prin care a rezistat atâtea secole Biserica. Ca urmare a sănătăţii șubrezite, a încolţit în mintea prezbiterei Maria ideea pruncirii. Înainte de a ajunge la doctor, oprindu-se lângă cântarul comunal din piaţa oraşului, aceasta a ales a vieţui, cu orice peţ, creştineşte”¹¹.

Familia creştină a fost binecuvântată cu cinci copii: Minerva, căsătorită cu preotul din Ianculeş Gh. Munteanu; Tiberiu, căsătorit cu Aurora Dronca, fiica preotului din Ianoşda; Viorica, căsătorită cu preotul din Carei, Ghe. Laurenţiu; Aurel, mort în 1957; Victoria, căsătorită cu preotul din Săcădat Iosif Bonta şi Silviu Cornel¹², devenit ulterior arhimandritul Ioan Iovan şi duhovnicul de la Vladimireşti şi Mănăstirii Recea.

Acesta din urmă este cel care va duce mai departe harul preoţiei, nu însă fără suferinţă. Fiu duhovnicesc al lui Arsenie Boca, acesta îl invită pe tânărul Silviu Cornel să se călugărească, lucru care se şi întâmplă în 1947. Regimul ateu comunist va declanşa o aprigă prigoană împotriva a tot ce înseamnă sfânt, iar părintele Ioan Iovan va cădea şi el în cercul infernului Gulagului românesc. Arestarea în noaptea de 29 spre 30 martie 1955 este condamnat la moarte, în primă instanţă, însă sentinţa se va schimba în muncă silnică pe viaţă. Se va elibera în 1964, după ce va trece prin cele mai grele închisori: Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Bacău şi Aiud.

Documentare: dr. Cristina Liana Puşcaş
Fotografii din arhiva personală a Mariei Silvia Veronica Vancea, nepoata pr. Gavril Iovan