GHEORGHE BORDAŞIU – PREOT ȘI ÎNVĂȚĂTOR
Născut la 1 februarie 1899, în Husasău de Criș, jud. Bihor
Decedat la 28 august 1979, în Săbolciu
Studii: Preparandia din Arad
Învăţător la şcoala din Săbolciu (1918-1940), Poiana Moților (1940-1945), Săbolciu (1945-1947)
Preot la biserica din Botean (1919-1940), Poiana Moților (1940-1945), Botean (1945-1950/1), Someș Uileac (1950/1-1965), Săbolciu (1972-1978)
Participant din proprie iniţiativă la Marea Adunare Naţională
Învăţătorul GHEORGHE BORDAŞIU din Săbolciu, alături de părintele Nicolae Maliţa, au fost primii bihorenii care au rostit „cel dintâi Amin” în dimineaţa de 1 decembrie 1918, în Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Maieri I din Alba Iulia, unde s-a ținut slujba oficială ortodoxă, concomitent cu cea greco-catolică de la biserica apropiată – Maieri II.
Gheorghe Bordaşiu s-a născut pe data de 1 februarie 1899, în Husasău de Criș, județul Bihor, într-o familie de ţărani, fiind primul născut din cei 7 copii ai familiei (Gheorghe, Petre, Pavel, Ioan, Florița, Maria și Florian)[1], din care au rămas în viaţă patru, trei băieţi şi o fată[2]. Tatăl său, Ioan, făcea parte dintr-o veche familie de preoţi, stabiliţi în Micherechi, azi localitate în Ungaria. Documentele vremii atestă faptul că, în anul 1773, ortodocșii din Micherechi semnau un contract cu preotul din Inand, Ioan Bordașiu, care urma să vină aici să slujească. Lui i-a urmat fiul, Simeon Bordașiu, urmat de Teodor Bordașiu[3].
Primele clase le urmeză la şcoala din satul natal Husasău de Criș[4], apoi este mutat la școala cu predare în limba maghiară din Fughiu, sat vecin, la insistenţele tatălui său care a înţeles necesitatea tânărului de a se deprinde cu limba maghiară[5].
Totodată s-a înscris, ulterior, tot la un liceu cu predare în limba maghiară din Oradea, iar pentru a urma aceste cursuri, familia îi găseşte o „gazdă împreună cu alţi elevi săraci la bătrâna Simuaia (probabil de la Sime) în cartierul Velenţa”[6], din Oradea.
„În timpul anului şcolar în fiecare duminică pe înserat pe calea „gheloagă” de sub dealul Balascău se îndrepta spre Oradea pe sub vii un tânăr modest, îmbrăcat cuviincios în haine simple, dar cărându-şi în raniţa din spate mâncarea pe o săptămână, mai ales fasole fiartă sau varză umplută cu păsat”[7].
Gh. Bordaşiu se dovedeşte a fi un elev deosebit de înzestrat şi silitor, fiind privit de către profesorii maghiari ca un tânăr care promite. Astfel, aceştia îi oferă o bursă la o şcoală din Ungaria, cu condiţia să renunţe la propria credinţă ortodoxă[8]. Însă, această tentativă de deznanţionalizare va fi dejucată de către protopopul ortodox Andrei Horvath, singurul profesor care preda o materie în limba română, religia. Acesta i-a dăruit spre lectură lucrarea „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul” de Nicolae Bălcescu.
„Lectura acestei cărți și sfaturile sincere ale protopopului Andrei Horvath l-au făcut să aleagă sărăcia și greutățile vieții și să aibă mândria de a rămâne ortodox și român, decât să fie bursier și să-și lepede credința și neamul românesc”[9].
Alege să urmeze cursurile Preparandiei din Arad, cea care pregătea învăţători pentru şcolile confesionale româneşti. Greutăţile financiare îl vor urmări şi la Arad, iar pentru că nu putea să-şi plătească toate taxele, „i s-a acceptat să îndeplinească funcţia de „artelnic”, adică să-i aştepte pe colegi cu masa aşezată, să servească şi să strângă vesela”[10], povestește fiul său Nicolae Bordașiu. Astfel, numele lui Gheorghe Bordaşiu apare pe lista de absolvenţi ai anului şcolar 1917/1918[11].
Izbucnirea războiului pune capăt activităţii sale şcolare, este recrutat la o şcoală militară unde are parte de o pregătire sumară, fiind trimis pe frontul italian, în zona oraşului Piave. După doi ani pe front[12], spre sfârşitul războiului, de teamă să nu fie mutat pe frontul cu România şi silit să lupte împotriva fraţilor români, locotenentul Gheorghe Bordașiu, însoțit de un grup de subalterni s-a „retras în concediu” spre locurile natale[13]. Pe 1 septembrie 1918[14] (sau poate mai târziu, deorece în „Cronică” amintește că a venit de pe front în 19 noiembrie 1918[15]) îşi ia în primire postul de învăţător la şcoala din Săbolciu.
Nu rămâne indiferent faţă de transformările internaţionale de pe plan politic şi se alătură trup şi suflet luptei naţionale pentru unire.
„Locuitorii satului Săbolciu, fiind de o limbă și de-o lege, din vechi timpuri și-au iubit Neamul și Biserica. În scurgerea vremii câte vor fi pătimit, dar au rămas români.
Vremile de mari prefaceri i-au găsit gata de înfruntarea vijeliilor.
În anul 1918, preotul satului Malița Nicolae și învățătorul satului, scriitorul acestor rânduri, Gheorghe Bordașiu, venit atunci după frontul italian de la Piave (19 noiembrie 1918) am participat la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia[16]”, scrie în „Cronica satului şi a parohiei Săbolciu”, datată 1 septembrie 1978, însuşi părintele Gheorghe Bordaşiu.
Alături de alţi consăteni, preotul Iosif Tărău, preotul Nicolae Maliţa, învăţătorul Gavril Iovan, Pavel Maliţa şi Aurel Matei din Săcădat, Gheorghe Bordaşiu a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, primind în acest sens un document de la însuşi Aurel Lazăr.
Momentele trăite de părintele Gheorghe Bordaşiu la Alba Iulia, au fost consemnate, în monumentala „Cronică” a parohiei Săbolciu, care conține 34 de pagini.
Acest document de o mare valoare documentară, aflat în posesia fiului său, părintele profesor Nicolae Bordaşiu, slujitor la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, a suferit însă unele distrugeri, dar înainte de a suferi aceste intervenţii, profesorul Dumitru V. Bonta a reuşit să transcrie pasaje importante legate de momentul Unirii.
Rămân însă memorabile aceste însemnări pe care le reproducem în întregime:
„În seara zilei de 30 noiembrie 1918 ajunsesem la Alba-Iulia. Era o admirabilă organizare. Fiecare sosit la adunare era primit de o delegație și încartiruit. Eu și părintele Malița am primit o cameră din centrul orașului. După așezare, eram nerăbdători, dornici a vedea și a ști. Am ieșit în oraș. Lume și lume cu cocarde tricolore. Ochii tuturor erau ațintiți spre detașamentele de Moți ce veneau organizați militărește, cu ofițeri călare în fruntea detașamentelor[17]. Cu arma pe umăr și cu desagii pline de gloanțe, pășeau maiestuos urmașii lui Horea și a lui Iancu. Da! Sub ocrotirea armatei de Moți s-a ținut Adunarea de la Alba-Iulia[18].
În zorii zilei de 1 decembrie pământul era albit – prima zăpadă din anul 1918. Și cerul binecuvântase această zi. Plin de neastâmpăr, dis-de-dimineață, am alergat spre biserica ortodoxă. Cum preoții nu aveau cântăreți, căci nu sosiseră încă, ne-am așezat noi în strană, alături de mine stătea și Vlădica de Caransebeș, dr. Miron E. Cristea. La Liturghie a slujit numai Vlădica Ioan Popp de la Arad (…)[19]. …
După încheiere, lumea a intonat imnul «Deșteaptă-te române» și se îmbrățișa lumea de bucurie. Sala de şedinţe a Adunării era îmbrăcată în culorile statelor prietene.
Sala era ticsită de delegaţi.
După şedinţă, principalii exponenţi ai Adunării, s-au deplasat înspre popor, spre anunţarea marei decizii a neamului: Unirea cu Patria mamă.
După ședință, principalii exponenți ai adunării, adresându-se poporului, au anunțat Marea Unire a Neamului românesc «Unirea pe veci cu Patria mumă, România».
La întoarcerea spre casă, noi bihorenii, ajunși cu trenul în gara Orăzii ne-am încolonat și în marș spre centru, până în dreptul teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea ungurească se uita, buimăcită și dezorientată. Așa că în acordurile «Pe – al nostru steag» ne-am împrăștiat.
Cum noi cei din apropierea Orăzii nu aveam alte mijloace, în noapte, am pornit spre casă pe șosea. Eram eu, subsemnatul, preotul Nicolae Malița, preotul Iosif Tărău, studentul Malița Pavel, studentul Aurel Matei din Săcădat.
Cu bucurie în suflet, am vestit apoi consătenilor noştri vestea cea mare şi aşteptam înfăptuirea ei.
A urmat apoi calvarul până la ziua Mântuirii, Paştele 1919 cu sosirea Armatei Române”[20].
Reîntorşi acasă, toţi unioniştii vor fi trecuţi pe listele negre ale comandanţilor secui şi urmăriţi, persecutaţi, hăituiţi prin păduri.
„După 1 Decembrie 1918, după reîntoarcere de la Alba-Iulia, atât subsemnatul, cât și preotul Malița, precum și consăteanul Broinaș Nicolae, plutonier-major, comandantul de gardă națională, a trebuit de mai multe ori să ne refugiem din cauza prigonirii detașamentelor secuiești.
După 1 Decembrie 1918 Armata Română înaintase doar până la Ciucea, iar noi bihorenii şi mai ales cei de pe valea Crișului Repede eram expuși.
Norocul nostru, al săbolcenilor, a fost Crișul. Cum peste Criș nu era pod – și nu-i nici azi, ci numai luntre, eram oarecum apărați.
Și din toate am scăpat”[21], scrie părintele Gheorghe Bordaşiu.
Înaintarea victorioasă a Armatei Române are loc chiar în ziua de Paşte a anului 1919.
„A venit Paștile 1919 și cu Paștile mântuirea. Deși au trecut de atunci 59 de ani, parcă văd totul ca azi, cum s-a petrecut, ce bucurie pe noi.
Era sâmbăta Paștilor. Armata Română ajunsese la Tileagd. Am plecat câțiva înaintea lor. După masă au ajuns pe șoseaua din dreptul Săbolciului. Aici au poposit. Noi, imediat am adunat două căruțe de cozonaci și slănină și ouă roșii și așa i-am întâmpinat”[22].
După întoarcerea din război, Gheorghe Bordașiu a îmbrăcat și haina preoţiei, preluând funcţia de preot de la Botean, dar, în paralel, va fi învăţător la Şcoala din Săbolciu, până în 1947, când se pensionează.
După cei doi ani petrecuţi pe front, învăţătorul Gheorghe Bordaşiu, îşi expimă într-un Memoriu, datat 2 ianuarie 1941, credinţa sa:
„Am căutat să fiu un bun slujitor al Neamului meu, pe toate planurile de trudă şi năzuinţă. … Mă simt fericit, când după 20 de ani de trudă, pot spune fără minciună: Nu m-am abătut”[23].
Astfel, cele două decenii de răgaz între războaiele mondiale au fost pentru neobositul învăţător şi preot ani de trudă, dar cu multe satisfacţii. Şi-a călăuzit elevii şi i-a îndrumat să urmeze pe mai departe şcoli, iar „pentru luminarea sătenilor”, încă din anul 1919, a înfiinţat o „bibliotecă populară”. A condus, în calitate de preşedinte, cercurile culturale din zonă.
A fost preşedintele Asociaţiilor învăţătorilor din plasa Tileagd[24].
În calitate de preot, a combătut activitatea sectanţilor baptişti, iar prin intermediul „Oastei Domnului” a căutat să semene „sămânţa credinţei strămoşeşti”. De asemenea, ca luminator de sate, a căutat să contibuie la dezvoltarea economică a sătenilor. Astfel, a înfiinţat, în 1926, cooperativa „Săbolceana”. Totodată, a încercat să îi convingă pe învăţătorii din plasa Tileagd că trebuie să „contribuie la românizarea economică a centrului de plasă, Tileagd, în care nu se găsea măcar o prăvălie creştină, necum românească”[25]. În consecinţă, în anul 1936, a înfiinţat cooperativa „Ogorul”[26], a cărei preşedinte a fost.
Norii negri ai războiului se abat, din nou, asupra Ardealului. Odată cu cedarea acestei părţi a României Ungariei, foştii combatanţi unionişti sunt din nou vânaţi de trupele maghiare. Printre ei şi Gheorghe Bordaşiu, cel care în 1919, a ars steagul unguresc.
Un capitol impresionant din „Cronica” redactată de părintele Gheorghe Bordaşiu, intitulat „Cedarea Ardealului de nord”, aminteşte de noile drame ale românilor:
„Verdictul de la Viena a fost pentru noi românii, lovitură de moarte. Primirea verdictului și Cedarea (…) un act de lașitate. … Să fi văzut armate retrăgându-se, ostași cu capul plecat, pășeau în lungul drumului. Noua frontieră era între Tileagd și Borșa. Săcădatul rămânea la unguri. Săbolciu asemenea, fiind la Nord de Criș. Cunoscând limba maghiară, a fost atras de armata de honvezi și făcând școala primară și secundară la unguri, am voit să rămân și să nu refugiez (…). Ne-am trimis copiii, pe Nicolae și Lucia, la Beiuș, înscriindu-i la liceu și la internat, apoi ne-am reîntors la Săbolciu la 7 septembrie 1940.
Abia se înserase, când paznicul de noapte al satului, mă avertizează că l-a trimis primarul să-mi spună că ungurii mi-au pus gând rău, să mă distrugă, să mă omoare. Am dat ascultare paznicului Petruț Florian și după ce am stat ascuns prin tufișurile Crișului, în noaptea următoare, ajutat de un țigan cumsecade, poreclit Orbul, am trecut prin Crișul învolburat și rece, ajungând în satul Borșa, care rămăsese în România. Aici, fratele preotului Malița, Teodor Malița, m-a găzduit”[27].
Întâmplarea este relatată și de părintele Nicolae Bordașiu, fiul lui Gheorghe Bordașiu:
„ … într-o seară … în sat a venit un pluton de unguri. … După ce au băut, unul dintre ei a spus unui țăran: „Noi am venit să punem pe băț pielea la popa cel tânăr”. Popa cel bătrân era bunicul și cel tânăr era tatăl meu. Omul când a auzit a mers să-i spună primarului. Acesta … atunci l-a trimis pe cel care bate toba și spune veștile în sat. Omul a venit să-i spună tatei ce se întâmplă, dar în coridorul casei era un soldat care nu l-a lăsat să intre. … Omul a intrat pe la vecini, s-a dezbrăcat de haine ca și cum s-ar fi trezit din somn. A strigat din grajd în românește și în ungurește că moare boul. … Tata a ieșit sub pretext că merge să vadă cum moare boul, s-a dus în grajd și de acolo a plecat mai departe”[28].
Părintelui Bordaşiu i s-a săpat o groapă la marginea Crișului, chiar din prima zi a ocupației horthyste. La fel, şi părintelui Nicolae Malița, i s-a pregătit o groapă lângă vechea biserică din Săbolciu şi aproape zilnic era dus lângă groapă și amenințat că va fi împușcat dacă nu va spune unde se ascund armele sătenilor[29].
De la Borşa, părintele Bordaşiu ajunge la Beiuş, acolo unde se refugiase administraţia românească din Bihor. Va primi o nouă misiune în satul Poiana Moților, lângă Tășad, „unde a funcționat ca învățător și onorific ca preot până la 1 aprilie 1945, când Ardealul de Nord a fost retrocedat României”[30].
După încheierea războiului, revine în Săbolciu ca învăţător, respectiv preot la Botean.
În 1947 s-a pensionat din postul de învățător și a continuat să slujească la Botean, până în toamna anului 1950[31] sau 1951[32], după alte surse, când s-a transferat, la parohia maramureșeană Someș Uileac, cu filia Băsești, unde a trăit Gh. Pop de Băsești, pe care Gheorghe Bordașiu l-a cunoscut în 1918 la Alba Iulia[33].
„Acest preot a fost un om cu multe calităţi profesionale şi un foarte bun administrator … a fost şi un mare patriot. În cei 15 ani cât a păstorit parohia a dovedit şi bune calităţi de educator spiritual şi moral”[34], se arată într-o monografie a satului Someș Uileac.
Cu acordul tacit al autorităţilor locale, dar şi al părinţilor, din anul 1956, ţine ore de religie cu elevii mai mari, din ciclul gimnazial. În plus, fiind un bun gospodar, se ocupă de administrarea parohiei. Astfel, la data de 14 ianuarie 1956, se ia hotărârea, cu acordul majorităţii credincioşilor, să se construiască o nouă casă parohială, lucrările începând în primăvara anului 1957. În anul 1959, se hotărăşte să înceapă o serie de lucrări de renovare la biserică. După terminarea tuturor lucrărilor, la 3 noiembrie 1963, are loc sfinţirea bisericii. Tot în această perioadă, preotul Gh. Bordaşiu, pe cheltuiala sa, a construit o fântână la casa parohială şi a amenajat o livadă în grădina acesteia[35].
Odată cu împlinirea vârstei de pensionare, pe data de 1 iunie 1965, părintele se retrage din activitate.
Se va reîntoarce pe plaiurile natale, la Săbolciu. O nouă provocare îi apare în cale, în anul 1972. Rămasă fără preot, Gheorghe Bordaşiu acceptă să preia frâiele parohiei din Săbolciu, până în 1978. În acest răstimp, se va ocupa de pictarea Bisericii, zidirea casei parohiale şi sfinţirea Bisericii, care a avut loc la 10 septembrie 1978, în prezenţa Episcopului Vasile Coman[36].
Se va stinge din viaţă la vârsta de 80 de ani, pe 28 august 1979, fiind înmormântat în satul Săbolciu.
În urma căsătoriei cu Maria Mangra, nepoată de văr a Mitropolitului Vasile Mangra din Sibiu, va rezulta doi copii, Nicolae şi Lucia. Maria va muri când copiii încă erau mici, întreaga lor grijă revenind părintelul Gheorghe Bordaşiu.
Nicolae Bordașiu s-a născut pe data de 22 mai 1924, în localitatea Săbolciu, județul Bihor. A urmat primii ani de școală în satul natal, apoi alți cinci ani a frecventat cursurile Liceului „Emanuil Gojdu”, din Oradea. Cedarea Ardealului în 1940 a însemnat pentru familia Bordașiu refugiul la Beiuș, acolo unde, în 1943, Nicolae Bordașiu și-a susținut examenul de maturitate.
Fiind război, pentru a evita recrutarea în armată și a fi transformat în „carne de tun”, Nicolae Bordașiu s-a înscris la o facultatea militarizată, Facultatea de Farmacie, în paralel urmând și cursurile Facultății de Teologie, tot din București. În acest timp, a frecventat Mănăstirea Sf. Antim, acolo unde s-a născut mișcarea spirituală „Rugul Aprins”.
Pentru a se opune tendințelor de îndoctrinare a tineretului de către comuniști, care îi atrăgea prin diverse forme să se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi se organizează și ei, punând bazele Asociației Tineretului Ortodox Studențesc – ATOS. Nicolae Bordașiu a fost numit chiar președintele acestei organizații. Și în acest fel va intra în atenția organelor de Securitate.
„Fiind președintele Asociației Studenților în Teologie, împreună cu alții: Braga Roman, Plămădeală Leonida, Stelian Manolache etc., am redactat niște fluturași-manifeste împotriva manifestației de 1 mai, care era în sâmbăta Paștelui”[37], mărturisește părintele Bordașiu.
Avertizat că urmează să fie arestat, se refugiază, în 1948, la Timișoara și se ascunde, începând astfel o lungă pribegie, de șapte ani. Ia hotărârea să plece în Bihor, aici fiind căutat de Arsenie Boca, care ulterior a fost arestat pentru că nu l-a denunțat pe Nicolae Bordașiu. Arsenie Boca va avea doar o convorbire cu tatăl lui Nicolae Bordașiu, preotul Gheorghe Bordașiu, în casa familiei din Săbolciu. Fugarul, va sta ascuns la rudele din Husasă până în 18 iulie 1955, când a fost arestat. A fost condamnat la 10 ani temniță grea, din care va executa nouă ani, trecând prin închisorile de la Timișoara, Jilava, Oradea, Constanța și Aiud. Nicolae Bordașiu a fost transferat pe 4 decembrie 1955 la Penitenciarul Oradea și a stat aici până pe 5 februarie 1956[38]. În aceeași perioadă (17 decembrie 1955 – 7 aprilie 1956), tot în „iadul roșu de pe Criș” se afla încarcerat și Arsenie Boca.
A fost pus în libertate prin efectul decretelor de grațiere în ziua de 26 iunie 1964. Revenit în București, a fost angajat, pentru început ca muncitor, la Institutul Ion Cantacuzino, fiind nevoit să curețe la cuștile cobailor.
În februarie 1969, cu spijinul Patriarhului Justin și a Mitropolitului Corneanu a fost numit profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București, respectiv pe 30 noiembrie 1969 a fost și hirotonit preot. Își va pregăti doctoratul în Teologie sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae, iar din anul 1973 pleacă la studii la Paris, acolo unde îi va întâlni pe Eugen Ionescu, Ioan Cușa, Traian Balea și Emil Cioran. Revenit în țară și-a reluat activitatea la catedră, tot la Seminar, până în 1981, când timp de 9 luni a slujit la Sf. Vasile Polonă, iar din octombrie 1981 va sluji la Biserica Sf. Silvestru, acolo unde paroh era părintele Constantin Galeriu. Din 2013, după moartea părintelui Galeriu, Nicolae Bordașiu va prelua această funcție.
Este căsătorit cu Gabriela Rodica Bordașiu, asistent medical, fiică de preot.
Lucia Vlad, fiica părintelui Gheorghe Bordașiu, s-a născut pe 4 mai 1926. S-a căsătorit cu avocatul Ioan Vlad, care a făcut și el detenție politică (16 august 1952 – 13 mai 1954; 26 octombrie 1955 – 29 iunie 1956; 3 august 1959 – 29 iulie 1964). Au o fiică, Lucia Meşter, profesoară de limba franceză, care locuieşte la Paris cu soţul ei.
Autor: dr. Cristina Liana Puşcaș
Fotografii din arhiva personală a lui Nicolae Bordaşiu şi a Luciei Vlad, copiii prăintelui Gheorghe Bordaşiu
[1] Informație oferită de Lucia Vlad, fiica părintelui Gheorghe Bordașiu, la data de 8 martie 2018. Arhiva personală Cristina Liana Pușcaș.
[2] Pr. Prof. Nicolae Bordaşiu, pr. dr. Ioan – Mircea Ghitea, Doi preoţi unioniști din Husasău de Criș. Preoții Gavril Iovan și Gheorghe Bordașiu, Editura Aureo, Oradea, 2018, p. 96.
[3] Cristina Liana Puşcaş, „Troiță ridicată în cinstea preoților ortodocși bihoreni – Sfințire la Micherechi”, în Crişana, articol accesibil on-line la adresa https://www.crisana.ro/stiri/comunitate-13/troita-ridicata-in-cinstea-preotilor-ortodocsi-bihoreni-sfintire-la-micherechi-153638.html, accesat la data de 30 aprilie 2018.
[4] Informație oferită de pr. Nicolae Bordașiu, fiul părintelui Gheorghe Bordașiu, la data de 7 mai 2018.
[5] Pr. prof. Nicolae Bordaşiu, pr. dr. Ioan Mircea Ghitea, op. cit., p. 97.
[6] Ibidem, p. 97.
[7] Ibidem.
[8] Dumitru V. Bonta, Trei sate, trei surori: Săcădat, Borșa și Săbolciu, Editura Imprimeriei de Vest Oradea, Oradea, 2002, p. 309.
[9] Ibidem.
[10] Pr. prof. Nicolae Bordaşiu, pr. dr. Ioan Mircea Ghitea, op. cit., p. 101.
[11] Preot dr. Pavel Vesa, Învățământul Teoretic de la Arad (1822-1948), Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, p. 514, Apud Ibidem.
[12] Memoriu Gheorghe Bordaşiu, datat 2 ianuarie 1941, când se afla la Poiana Tăşad. Arhiva personală Nicolae Bordaşiu.
[13] Dumitru V. Bonta, op. cit., p. 310.
[14] Memoriu Gheorghe Bordaşiu.
[15] Pr. Gheorghe Bordaşiu, Cronica satului şi a parohiei Săbolciu, datată 1 septembrie 1978, în manuscris, f. 10. Arhiva personală Nicolae Bordaşiu.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, f. 12.
[18] Dumitru V. Bonta, op. cit., p. 310.
[19] Ibidem, p. 311.
[20] Pr. Gheorghe Bordaşiu, Cronica satului şi a parohiei Săbolciu, f.13.
[21] Ibidem, f.10.
[22] Ibidem, f. 11.
[23] Memoriu pr. Gheorghe Bordașiu, f.1.
[24] Informație oferită de Lucia Vlad la data de 3 martie 2018. Arhiva personală Cristina Liana Pușcaș.
[25] Memoriu pr. Gheorghe Bordașiu, f.2.
[26] Ibidem, f. 3.
[27] Dumitru V. Bonta, op. cit., p. 313.
[28] Stelian Gomboș, Cătălin Niculescu (coordonadori), Mărturii pentru iubire, Părintele Nicolae Ioan Bordașiu la împlinirea vârstei de 92 de ani, Editura Aediting, București, 2015, p. 14.
[29] Dumitru V. Bonta, op. cit., p. 314.
[30] Stelian Vasilescu, Oameni din Bihor 1940 – 2000 – dicționar sentimental, vol. I, Editura Iosif Vulcan, Oradea, 2002, p. 62.
[31] Traian Oros, Someş Uileac. Vatră de legendă şi istorie (monografie), Editura Silvana, Zalău, 2013, p. 72.
[32] Dumitru V. Bota, op. cit. p. 315.
[33] Ibidem.
[34] Traian Oros, op. cit., p. 72.
[35] Ibidem.
[36] Dumitru V. Bonta, op. cit., p. 316
[37] Cristina Liana Puşcaş, Rezistență anticomunistă în întrebări și răspunsuri, Editura Eikon, București, 2017, p. 15-16.
[38] www.memoriarezistenţei.ro/pr. Bordaşiu Nicolae.