Nicolae Malița

Părintele NICOLAE MALIŢA din Săbolciu şi-a dedicat jumătate de veac păstoririi acestei comunităţi ortodoxe, iar în urmă cu un secol, a fost unul dintre delegaţi comunali la Marea Adunare de la Alba Iulia.

A fost un vajnic luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, apărând, în calitatea sa de învăţător, şcoala românească din Transilvania, a cărei integritate a fost grav afectată de legile lui Apponyi.

Nicolae Maliţa s-a născut, aşa cum mărturiseşte, la data de 5 august 1883 în satul Borșa jud. Bihor¹. Părinţii, Ioan Maliţa şi Elisabeta Pop², erau agricultori înstăriţi.

Clasele primare le face în satul natal Borşa, după care urmează „studiile teologice la Preparandia – Arad fiind calificat preot și învățător în anul 1906”³. Despre aceste vremuri grele, nepotul său, Ioan Adrian Maliţa, îşi aminteşte că:

„în primul an a primit mâncare o singură dată pe zi, iar în al doilea an, de două ori pe zi”⁴.

Timp de 50 de ani a păstorit cu dragoste în parohia Săbolciu, fiindu-le, până la pensionare, un adevărat apostol celor din comunitatea locală:

„Din anul 1911 am funcționat ca preot în Parohia ort.rom din satul Săbolciu jud. Bihor, la data de 1 ianuarie 1967 – m-am retras la pensie”⁵, îşi aminteşte părintele Nicolae Maliţa.

Prin soţia sa, Maria Mangra, părintele Nicolae Maliţa s-a înrudit cu Mitropolitul Ardealului Vasile Mangra⁶, unul din conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru obținerea de drepturi național-politice. Din 1910, Mangra intră în Parlamentul de la Budapesta ca deputat de Ceica, fiind aprig contestat pentru noua sa atitudine. Va muri, pe 16 octombrie 1918, de inimă rea, prigonit de toţi cei din ţară, singur la Budapesta. La moartea sa, nepotul Nicolae Maliţa îi va cumpăra, împreună cu un alt preot, Domocoş, impresionanta biblioteca⁷.

Cărturar de seamă al Săbolciului, un luptător adevărat pentru drepturile naţionale, Nicolae Maliţa va primi personal, din partea avocatului Aurel Lazăr, „credenţionalul” care îi va permite să intre în Sala Mare a Unirii de la Alba Iulia.

* * *

Consiliul Național Român din Oradea – Mare și Bihor

CERTIFICAT

Prin prezentul se certifică, că dl. Nicolae Malița, domiciliat în Săbolciu, întreprinde o călătorie, pentru a lua parte la Adunarea Națională Română de la Alba Iulia.

Oradea-Mare, la 27 noiembrie 1918

Dr. Victor Andru Dr. Aurel Lazăr

* * *

Delegat cu drepturi depline, părintele Maliţa a fost numit şi organizator al delegaților de pe Valea Crișului Repede, având și o parolă de comunicare cu indicativul ”Şoimul”⁸.

Părintele Nicolae Maliţa, alături de consătenii săi din din Săbolciu și Săcădat, Gheorghe Bordașiu, Gavrilă Iovan, Pavel Malița, Iosif Tărăru, Aurel Matei și Vasile Boinăraș, se vor deplasa la Alba Iulia, cu trenul.

”Trenurile erau neîncălzite, cu geamurile sparte; am fost reținuți ceasuri întregi pe linii laterale, totuși în seara zilei de 30 noiembrie am ajuns la Alba Iulia”⁹, povesteşte Iosif Tărău.

Mărturia părintelui, la 50 de ani de la acest moment înălţător, este revelatoare:

„Cu privire la evenimentele istorice din anul 1918 care au avut loc la data de 1 decembrie 1918 în orașul Alba – Iulia rețin următoarele evenimente:

S-a organizat de către Partidul – Național romîn o mare adunare națională la care a participat intelectualitatea și o mare majoritate din popor. După cum îmi aduc aminte, ideia, starea de spirit ce domnea la acea dată era pentru unirea ”ARDEALULUI CU VECHIUL REGAT ROMÎN”.

În baza delegației scrisă pe care o posed, Consiliul Național – romîn, ladata de 27 noiembrie 1918 – a cărui președinte în județul Bihor era avocatul dr. Aurel Lazăr, m-a delegat să particip la adunarea – națională din Alba Iulia. Ca octogenar – îmi aduc aminte că romînii din Ardeal au fost animați cu toții de dorința – unirii Ardealului cu regatul romîn și liber, ceeace hotărîrile luate de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, s-a și dus la îndeplinirea cu însuflețirea unanimă de nedescris.

Adunarea a fost prezidată de Gheorghe Pop de Băsești, și au luat cuvîntul ținînd cuvîntări și Lucaci, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida, Pop Ignație, Miron episcopul Caransebeșului – devenit mai tîrziu Patriarhul ortodox al Romîniei. Toată generația din anul 1918 a fost însuflețită de marele ideal național de unire a tuturor romînilor într-o singură stăpînire romînă și de a scăpa de asuprirea de veacuri străină. Datorită victoriei armatei romîne asupra vrășmașului de veacuri în anul 1919 s-a împlinit visul tuturor romînilor văzînd înfăptuindu-se cu ochii: ROMÎNIA MARE”¹⁰.

Reveniţi acasă, delegaţii au adus cu ei vestea minunii de la Alba Iulia,

„ajunși cu trenul în gara Orăzii ne-am încolonat și în marș spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea ungurească se uita, buimăcită și dezorientată. Așa că în acordurile «Pe – al nostru steag» ne-am împrăștiat. Cum noi cei din apropierea Orăzii nu aveam alte mijloace am pornit spre casă pe șosea. Erau eu subsemnatul (Gh. Bordaşiu), preotul Nicolae Malița, preotul Iosif Tărău, studentul Malița Pavel, studentul Aurel Matei din Săcădat”¹¹, relatează pr. Gheorghe Bordaşiu.

Însă, lupta şi prigoana românilor transilvăneni nu se va încheia aici.

„După 1 Decembrie 1918, după reîntoarcere de la Alba-Iulia, atât subsemnatul cât și preotul Malița, precum și consăteanul Broinaș Nicolae, plutonier-major, comandantul de gardă națională, a trebuit de mai multe ori să ne refugiem din cauza prigonirii detașamentelor secuiești. După 1 Decembrie 1918 Armata Română înaintase până la Ciucea, iar noi bihorenii, iar mai ales cei de pe valea Crișului Repede erau expuși. Norocul nostru, al săbolcenilor, a fost Crișul. Cum peste Criș nu era pod – și nu-i nici astăzi (n. n. la acea vreme), ci numai luntre, eram oarecum apărați. Și din toate am scăpat. A venit Paștile 1919 și cu Paștile mântuirea”¹², mărturiseşte pr. Gh. Bordaşiu.

Pe data de 16 aprilie 1930, regele României, Mihai I, printr-un decret regal i-a acordat preotului Nicolae Malița ordinul „Coroana României” cu grad de ofițer, recunocându-i meritele din perioada luptei sale pentru Unire.

Reluîndu-şi activităţile clericale, părintele îşi îndreaptă toată grija spre contruirea noii biserici din Săbolciu. Va fi un exemplu pentru proprii enoriaşi, părintele, va dona pentru biserică, cărămida de construcție în prețul unei perchi de boi. Pe de altă parte, familia preotului a cumpărat piatra de codru pentru construcția noii bisericii. Construcția a începe abia la 22 iulie 1948, fiind terminată în roșu în anul 1950¹³.

Viaţa paşnică a comunităţii din Săbolciu este, din nou, lovită de norii negri ai războiului. Prin Dictatul de la Viena, satul trece sub administraţia maghiară, iar prigoana românilor se declanşează chiar din prima zi, 7 septembrie 1940, odată ce trupele horthyste pătrund în sat şi se campează chiar în grădina casei părintelui Maliţa. Acesta împreună cu părintele Gh. Bordaşiu vor fi vânaţi, la propriu, de armata maghiară, după ce au avut curajul să înlocuiască steagul unguresc de pe biserică cu cel românesc.

Părintele Maliţa este ridicat de horthyşti, dus la Criş, pus să-şi sape propria groapă, în vederea executării lui. Procedura repetânsu-se în mai multe rânduri, în vederea intimidării¹⁴.

Venirea comuniştilor la putere a însemnat pensionarea forţată, însă părintele a continuat să slujească la Botean, Bălaia și Telecuș¹⁵.

A avut o viaţă de familie împlinită, alături de Maria Mangra, prima sa soţie, respectiv a doua soţie Floare Drugaş. Din prima căsătorie a avut trei copii: Eugenia, căsătorită cu notarul Alexandru Roxin, Florica Contrea; respectiv Ioan Maliţa, avocat.

Cu cea de a doua soţie a avut doi copii: Nicolae Maliţa, ofiţer în Armata Română şi Ileana, căsătorită cu avocatul Ioan Mangra.

Părintele a trăit până la vârsta de 89 de ani, lăsând în urma sa urmaşi demni care îi poartă numele.

Documentare: dr. Cristina Liana Puşcaş
Fotografii din arhiva personală a lui Ioan Adrian Maliţa, nepotul părintelul Nicolae Maliţa