PAVEL MALIȚA

PAVEL MALIȚA –  CONSILIER JURIDIC

Născut la 9 ianuarie 1895, în comuna Săcădat, jud. Bihor

Decedat în anul 1981

Studii: Facultatea de Drept Cluj

Sublocotenet trimis pe front în zona Alpii Tirolezi

Consilier juridic la Prefectura Județului Bihor

Participant la Marea Adunare Naţională

 

În calitate de ofițer a Gărzii Naţionale din Transilvania, cu grad de locotenent, lui PAVEL MALIŢA i se încredinţează de către însuşi avocatul Aurel Lazăr toate „semnăturile românilor de pe Criș prin care susțin adunarea și hotărârile ei”[1], documente care trebuiau să ajungă în deplină siguranţă de la Oradea la Alba Iulia, în pragul Marii Adunări Naţionale, convocată pe 1 decembrie 1918.

Pavel Maliţa s-a născut pe data de 9 ianuarie 1895[2], în comuna Săcădat, judeţul Bihor, în familia ţăranului Vasile Maliţa. Tatăl lui Vasile Maliţa, Mihai, a decedat când era Vasile mic. Pe bunicul lui Vasile îl chema tot Vasile, iar pe străbunic, Gliga, zis și Mughi.

Într-o tradiţie orală, pusă pe tapet de academicianul Mircea Maliţa, fiul lui Pavel Maliţa, este amintită descendenţa acestei familii care coboară până la anul 1700.

„Am aflat cǎ Maliţeşti au fost şi au trǎit în Bihor. L-am gǎsit pe unul, pe care îl chema Maliţa şi care era pǎstor, la 1703, în Munţii Apuseni”[3], menţionează Mircea Maliţa.

Pavel Maliţa şi-a trăit copilăria pe meleagurile Săcădatului, alături de o ceată de copii, urcându-se în pomii vecinilor, scăldându-se în apele Crișului Repede sau „grijind” de gâştele familiei, treabă la care era pus de o soră mai mare.

Familia Maliţa nu era una înstărită, astfel că un frate mai mare, Vasile, era „neliniștit că pământul puţin trebuia împărțit cu fratele lui”.

„I-a venit ideea să-l convingă să plece la o școală la oraș. «Am să-l țin eu acolo, își zicea el. Mai duc gazdei fasole, cartofi și câte o găină și o să se descurce el cu învățarea, și o să-i treacă dorul de sat»”[4], povesteşte Mircea Maliţa

Pavelea, aşa cum i se spunea în familia, a acceptat propunerea fratelui său și s-a instalat într-o cameră cu mai mulți copii, printre care şi fraţii Chirilă din satul Tilecuş, Augustin și Iosif, fiii preotului Vasile Chirilă şi a soţiei sale Lucreţia Tărău, fiica preotului din Săcădat. Şcoala cu predare în limba maghiară i-a dat mulă bătaie de cap lui Pavel Maliţa, rezultatele la învăţătură fiind slabe.

Mircea Maliţa, în cartea sa de memorii, aminteşte printre poveştile tatălui său, Pavelea, chiar şi o întâmplare hazlie din acei grei ani de şcoală:

„Nemulțumiți că nu li se făcea foc și că e frig în camera lor, copiii găsesc o cale să-i trimită gazdei un ultimatum. Se adună și cu voce tare, ca să audă ea, vorbesc în latinește despre complotul lor: ”Și gazdina nostra non facit focum, ardemus totum, gardum et cotețum”. Se pare că gazda s-a speriat și a venit cu butucii”[5].

Anii de liceu se vor scurge la Beiuş, la Liceul „Samuil Vulcan”. Peste trei decenii, fiul Mircea Maliţa, în timpul refugiului după cedarea Ardealului, îşi va găsi tatăl în conscripţiile şcolii, ca şi bursier.

„Îl găsesc pe tatăl meu la bursier (340 de coroane din fond Jiga) în 1913/1914 şi la fel în 1914/1915. În ultimul an, Pavelea termină liceul (8 clase)…”[6], aminteşte Mircea Maliţa.

De pe băncile şcolii, odată cu începerea Primului Război Mondial, tânărul Pavel Maliţa este „recrutat în grabă, trimis la o școală rapidă de ofițeri și apoi pleacă pe front ca sublocotenent”. Erau o tragedie pentru toţi soldaţii trănsilvăneni, chemați să lupte sub steagul Imperiul Austro-Ungar, în timp ce România se afla de partea cealaltă a baricadei.

„Pavelea e trimis pe frontul italian. Îmi mărturisea că visul lui era să ajungă prizonierul italienilor și apoi să vadă Roma, vechea mamă a românilor. Luptau în Alpii Tirolezi. «De câte ori ajungeam față în față cu soldații italieni, îmi povestea tata, credeam că a sosit clipa cea mare. Dar ei ridicau mâinile înaintea mea și eram obligat să îi iau eu prizonier pe ei»”[7], scrie Mircea Maliţa.

Ca şef de pluton, după mai multe încercări, va reuşi să convingă ofiţerii austrieci ca şi românii să lupte sub propriul drapel. Acest steag a fost mulţi ani păstrat într-un geamantan în podul casei familiei Maliţa. 

Viaţa pe câmpul de luptă a fost pentru Pavel Maliţa extrem de dificilă.

„Într-o zi mizerabilă pe front, s-a petrecut un eveniment miraculos pentru tata. Începuse bombardamentul și n-a mai avut timp să se ascundă. Stătea în tranșee, asurzit de zgomotul exploziilor, sub o bară din beton care lega marginile tranșeei. Un șrapnel șuieră ascuțit și căzu drept pe bară deasupra locului unde se afla capul lui Pavelea. Puterea exploziei îl trânti pe tata în noroi. Zăcu acolo în nesimțire, apoi se ridică și se pipăi peste tot. Era nevătămat. „O minune”, și-a spus el. …  „Domnul m-a salvat”, a spus el atunci, iar propoziția o va repeta în tot restul vieții”[8], menţionează Mircea Maliţa.

Internat în spital, fiind bănuit şi de tuberculoză, Pavel Maliţa găseşte o cale să nu se mai întoarcă pe frontul italian.

„Era bănuit de tuberculoză. Mereu tușea și scuipa sânge. În secret tata știa să-l provoace, apăsând pe gingiile lui bonave. Evidența sângelui din batistă atrăgea certificate de trimitere de la un spital la altul, din ce în ce mai îndepărtate de frontul la care tata nu mai voia să se întoarcă niciodată. Așa a ajuns să fie îngrijit într-un spital din Serbia, aproape de casă”[9], precizează fiul său.

De la Viena, în toamna lui 1918, se reîntoarce în Bihor. Aici îl aşteaptă una dintre cele mai importante misiuni ale sale. Se alătură luptei naţionale care i-a animat timp de secole pe românii din Transilvania. Se apropie de Aurel Lazăr şi Nicolae Zigre şi se încadrează ca ofiţer în Garda Naţională, cu grad de sublocotenent.

„«Lazăr m-a întrebat dacă am studiat Dreptul și i-am răsuns că nu. N-aveam când, dar doream să-l urmez», îmi povestea tata. «Apoi m-a numit ofițer al Gărzii, cu grad de locotenent. Evident că nu existau pe atunci uniforme sau instructaje speciale și într-o zi, înainte de Alba Iulia, mi-a dat o misiune importantă: «Iei teancul acesta de hârtii. Sunt semnăturile românilor de pe Criș prin care susțin adunarea și hotărârile ei. Le duci cu prudență și atenție la Alba Iulia, ferindu-te de furturi sau de provocări». Zis și făcut. În fine, ajunsesem să contribui la lupta cauzei mele»”[10].

Pavel Maliţa ia trenul şi ajunge în gara Arad, unde pe parcursul nopţii a trebuit să aştepte trenul spre Deva. Aici „și-au făcut apariția niște figuri din bandele lui Bela Kun care terorizau populația românească din Transilvania”. Pericolul să fie împuşcat era mare. Doar prezenţa de spirit a fostului combatant îl va salva de la moartea.

Va preda în siguranţă preţioasele semnături ale bihorenilor care îşi exprimau dorinţa de a se uni cu România. Despre atmosfera de la Alba Iulia, Pavel Maliţa va scrie peste ani:

„Nu pot uita (la 84 de ani) – caracterul acesta de masă al participanților, înfruntarea oricăror primejdii, a frigului, a oboselii și a oricăror griji materiale. Toate acestea parcă ne-au întărit mai mult vrerea și entuziasmul. Parcă aud și văd și astăzi cum mulțimea ordonată, în tactul de marș al imnurilor „Pe-al nostru steag e scris Unirea” și „Deșteaptă-te române”, străbăteau stăzile spre inima orașului, care răsuna de cântece naționale … Atunci, în focul tinereții, în vâltoarea miilor de participanți, stăpânit de acea psihoză colectivă, credeam – alături de toți acei asemeni ai mei, cu flăcări în priviri – că suntem capabili să mutăm din loc, nu numai hotarele nedrepte și asupritoare”[11].

Alături de el, a mai fost prezent un al membru al viitoarei sale familii, Iosif Tărău, fratele soacrei sale, Lucreţia Chirilă.

„Cuprinși de o însuflețire generală, înfrățiți în hotărârea de a face totul pentru a trece din faza așteptărilor și a dorințelor în faza înfăptuirilor, acei care n-am fost aleși delegați oficiali să participăm la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ne-am gândit că locul nostru este acolo pentru a da o expresie și mai puternică, unanimă, spontană și directă voinței poporului român. Zeci de mii de oameni am simțit această nevoie, această poruncă a instinctului. Împreună cu Iosif Tărău, Aurel Matei, Iosif Chirilă, Nicolae Malița, Vasile (Gheorghe) Bordaș(iu), ne-am îndreptat de la Oradea – într-un tren neîncălzit și cu geamuri sparte la vagon – spre Alba Iulia …, pe drum i-am întâlnit pe orădenii Vladimir Muțiu și Victor Filip, bucuroși că pot participa la cea mai mare adunare a poporului român”[12], remeorează Pavel Maliţa.

Odată cu integrarea administrativă a Transilvaniei în Vechiul Regat, Pavel Maliţa îşi va relua preocupările educative şi se va înscrie la Facultatea de Drept din Cluj.  

Se va căsători cu Veturia Chirilă, fiica preotului din Tilecuş. Doi dintre fraţii Veturiei, Augustin şi Iosif, au fost colegii de cameră din perioada în care Pavel stătuse în gazdă la Oradea, în anii de şcoală.

Augustin Chirilă va ocupa funcţia de subprefect al judeţului Bihor, iar cumnatul său, Pavel Maliţa, se va încadra pe postul de jurist al Prefecturii, post în care a funcționat până la pensionarea sa, în 1965[13].  

Potrivit mărturiilor lui Traian Dorz, liderul Oastei Domnului, Pavel Maliţa s-a înscris în această mişcare religioasă încă din anii 1930.

„Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Malița a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-a predat Domnului, înscriindu-se în Lucrarea Oastei cu un grup frumos de preoți și laici înflăcărați de minunatul ideal duhovnicesc și misionar al acestei sfinte mișcări”[14], aminteşte Traian Dorz.

În această calitate s-a implicat într-o serie de acţiuni caritabile: susţinerea cantinei săracilor, „vizite cu daruri de hrană sufletească și trupească la închisori și la spitale, precum și vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi și săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna”.

În timpul refugiului la Beiuş, după cedarea Ardealui, Traian Dorz aminteşte şi de misiunea lor de a ajunge până în cele mai îndepărtate cătunuri.

„La căderea Ardealului de nord, când prefectura de la Oradea se mutase la Beiuș, fratele Pavel a venit și mai aproape de lumea satelor noastre… . Mergea și el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură ori frig, fără să arate nici cea mai mică oboseală sau supărare. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineață, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Văleni ori Pietroasa… adeseori prin ploaie, pe inundații, pe zăpadă ori noroaie. Ajungea pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrarea în sat și până la biserică, pe câți copiii îi întâlnea pe drum, îi chema la el și, din buzunarele pline cu bomboane, le împărțea, spunându-le: „Să veniți la biserică cu părinții voștri, acolo se ține adunarea Oastei Domnului și veți auzi lucruri minunate”. … Fratele Pavel a umplut astfel cu cărți aduse de la părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului și altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului. Mult m-a ajutat  el în privința asta și pe mine  cu haine, cu mâncare și cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin și necunoscut”[15], rememorează acele momente Traian Dorz.

Faptele pline de omenie ale lui Pavel Maliţa sunt rememorate şi de către fiul acestuia Mircea, care aminteşte despre felul în care tatăl său i-a sprijinit şi protejat pe evreii persecutaţi de trupele horthyste intrate în Transilvania.

„Ducea într-un sacou alimente diverse, zahăr, ulei, pâine… . Priveam cu adevărată oroare programul antisemitism …”[16], scrie peste ani Mircea Maliţa, care adaugă în cartea sa de memorii:

„De la tatăl meu înţelesesem că esenţa creştinismului este iubirea aproapelui”[17].

Încununarea vieţii de familie a venit pe 20 februarie 1927, o dată cu naşterea unicului copil, Mircea Maliţa. Acesta, la vârsta de 10 ani, în 1937, păşeşte pe porţile Liceului „Emanuil Gojdu”. În 1940, după Dictatul de la Viena, elevul Mircea Maliţa, este trimis la Făgăraş, la fratele mamei, Iosif Chirilă, unde va urma cursurile Liceului „Radu Negru”. În vara anului 1941, se mută cu familia sa care era evacută la Beiuş, şi se înscrie la Liceul „Samuil Vulcan”. După 23 august 1944, familia Maliţa va trebui să fugă din calea armatelor germane şi maghiare care se retrăgeau prin Beiuş şi urcţi într-o căruţă, repectiv Mircea pedalând pe o bicicletă, vor traversa munţii spre Moneasa.

Mircea Maliţa va finaliza cursurile liceale la Liceul „Gheorghe Lazăr”, din Bucureşti, după care se va înscrie la Facultatea de Ştiinţe, secţia Matematică şi Facultatea de Filosofie. În 1948, Mircea Maliţa este ales preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Va face parte din delegaţia care va participa în 1949 la Congresul Mondial al Partizanilor Păcii, în frunte cu Mihai Sadoveanu.

În 1950, Mircea Maliţa a fost numit directorul Bibliotecii Academiei Române, iar din 1956 până în 1961 va fi funcţiona ca şi consilier la Misiunea Permanentă a ONU la New York. Din 1961, va fi numit directorul Direcţiei de Cultură, iar anul următor va ocupa funcţia de ministru adjunct la Ministrul de Externe, pe probleme ONU. Între anii 1970 şi 1972 a fost titularul portofoliului la Ministerul Învăţământului, din 1980 până în 1982 a fost ambasador în Elveţia, iar din 1982 până în 1984, ambasador în SUA. Ca diplomat a avut contacte cu mari personalităţi ale lumii: Eleonora Roosevelt, Margaret Thatcher, Nikita Sergheevici Hrușciov etc.  

A fost căsătorit cu Tatiana Maliţa, specialistă în limba engleză, franceză şi rusă. Au avut împreună trei fiice: Mihaela, Maria Gabriela (care a decedat) şi Elena Mioara.  

Are 42 de cărţi publicate în limba română, plus cartea sa de memorii „Secolul meu scurt”, parte fiind traduse în 11 limbi. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1994 este membru titular al Academie.  

A decedat pe 21 mai 2018.

 

Autor: dr. Cristina Liana Puşcaş

[1] Mircea Maliţa, Secolul meu scurt, Editura Rao, Bucureşti, 2015, p. 29.

[2] Dumitru Bonta, Trei sate, trei surori: Săcădat, Borșa și Săbolciu, Editura Imprimeriei de Vest Oradea, Oradea, 2002, p. 380.

[3] Ilie Rad, „Dialog cu Domnul Acad. Mircea Maliţa”, articol accesibil on-line la adresa http://ilierad.ro/dialog-cu-domnul-acad-mircea-malita/, accesat la data de 29 aprilie 2018.

[4] Mircea Maliţa, op.cit., p. 25.

[5] Ibidem, p. 26.

[6] Ibidem, p. 105.

[7] Ibidem, p. 26.

[8] Ibidem, p. 27.

[9] Ibidem, p. 28.

[10] Ibidem, p. 29.

[11] Ion Isaiu, „Unirea Transilvaniei cu țara”, în Crișana, 1979, nr. 10183, p. 1.

[12] Ion Isaiu, ”Unirea Transilvaniei cu țara”, în Crișana, 1979, nr. 10.183, pp. 1-2.

[13] Traian Dorz, „Pavel Malița (avocat)”, articol accesibil on-line la adresa https://oasteadomnului.info/fratele-avocat-pavel-malita/, accesat la 29 aprilie 2018.

[14] Ibidem

[15] Ibidem.

[16] Mircea Maliţa, op. cit., pp. 105-106.

[17] Ibidem, p. 93.